Timpul se scurge fara nicio teama, se scurge rece, fluent si nepasator. Lasa in urma regrete, certuri, incheie clipe frumoase sau cicatrizeaza rani adanci. Aduce noutate, rapeste copilarie si tinerete, aduce vesnicie. Cu mine a fost intotdeauna constant, mi-a adus schimbari radicale mereu, m-a maturizat atat cat a putut el, mi-a adus bucurii si tristeti in mod egal, m-a doborat si m-a ridicat de cate ori a avut ocazia, dupa care, tipic lui, a trecut pe langa mine fara ca macar eu sa realizez. Tarziu, m-am oprit din valtoarea lui si am vizionat filmul pe care l-am regizat si in care am avut rolul principal pana acum, amintirile mi s-au perindat prin fata ochilor verzi si umezi, regretele si satisfactia si-au disputat intaietatea in sufletu-mi si oglinda deja arata alt fizic. Ciudat, dar firesc. Asta se intampla tuturor, putini realizeaza pe moment si toti realizeaza intr-un final. Pe parcurs, timpul te face sa renunti la atasamente, formeaza orgolii, creeaza caractere si personalitati diferite, persoane unice, hohote de ras si hohote de plans. Formeaza relatii; de prietenie, de iubire. Aici apare si rezultatul metamorfozei noastre, reactiile noastre noteaza trecerea timpului cu calificative mari, insa de cele mai multe ori cu calificative mici... Timpul, in trecerea lui, presare deasupra relatiilor iubire, incredere, minciuna, tradare, indiferenta, ura. Dupa care totul se sfarseste, formeaza un alt om, si iar o alta relatie, over and over again. Nu pare deloc complicat, insa timpul are grija sa o faca pentru ca da nastere sentimentelor. Asta strica totul. Cu mine timpul se joaca neincetat, ma modeleaza mereu, inca nu a ajuns la un rezultat final, insa timpul mai are timp.
